“Credeai că aştepţi moartea. Dar inima ta spera. Tot ea avut dreptate. Urmeaz-o. Trebuie să crezi în ceva. Iată: inima ta. Îţi arată un drum. Ridică-te şi du-te. Mai mult nu-ţi cer.”

“Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.”

“...Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund...”

“E ciudată și patetică senzația de lumină în lumina pe care ți-o dă gândul că ai trecut prin mintea unui orb. E mai mult decât un tunel. E ca un vis scurt al morții, din care ochii se deșteaptă cu o mirare înduioșată, regăsindu-și lumina.”

“Era atât de tânără că moartea-i apărea ca o inchidere de pleoape pe-un somn lung.”

“Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit. Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbârnâitoarea unui zmeu îndepărtat. Rândunele plecaseră, luându-şi arabescurile negre, lăsând cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur. Întâlni un flutur alb. După câţiva paşi fluturele devenise o amintire depărtată, ca palpitând în lumina altor ani. Tot ce vedea, după ce rămânea în urmă, se îndepărta iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drep înainte. Ajunse lângă prispa casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de toamnă. Intră în casă. Închise uşa cu cheia.Focul din vatră era pe sfârşite.”