“...Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund...”

“Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului.”

“Trufia de a iubi, de-a te sti vast, acoperit de uralele multimilor din tine. In tine ca un cer de august in ploaia lui de stele.”

“Mai curând poți zmulge cu unghiile o stea de pe cer, decât umbra de la picioare.”

“... al patrulea tacâm la masa celor trei fu moartea care vine simplu, la masă, sau în pat, ca și viața.”

“Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit. Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbârnâitoarea unui zmeu îndepărtat. Rândunele plecaseră, luându-şi arabescurile negre, lăsând cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur. Întâlni un flutur alb. După câţiva paşi fluturele devenise o amintire depărtată, ca palpitând în lumina altor ani. Tot ce vedea, după ce rămânea în urmă, se îndepărta iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drep înainte. Ajunse lângă prispa casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de toamnă. Intră în casă. Închise uşa cu cheia.Focul din vatră era pe sfârşite.”

“Credeai că aştepţi moartea. Dar inima ta spera. Tot ea avut dreptate. Urmeaz-o. Trebuie să crezi în ceva. Iată: inima ta. Îţi arată un drum. Ridică-te şi du-te. Mai mult nu-ţi cer.”