“Învăţată în cărţile de şcoală, istoria era o apoteoză a vitejiei neamului. Gândită dincolo de şcoală, istoria oamenilor măsura durata absenţei lui Dumnezeu.”

“Dumnezeu e cea mai mare creaţie de care e capabil omul situat între viaţa lui şi moarte.”

“Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit. Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbârnâitoarea unui zmeu îndepărtat. Rândunele plecaseră, luându-şi arabescurile negre, lăsând cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur. Întâlni un flutur alb. După câţiva paşi fluturele devenise o amintire depărtată, ca palpitând în lumina altor ani. Tot ce vedea, după ce rămânea în urmă, se îndepărta iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drep înainte. Ajunse lângă prispa casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de toamnă. Intră în casă. Închise uşa cu cheia.Focul din vatră era pe sfârşite.”

“Pluteau toate aromele şi parfumurile verii în dimineaţa aurie care dădea o haină de april sfârşitului de iunie.”

“Era atât de tânără că moartea-i apărea ca o inchidere de pleoape pe-un somn lung.”

“Trufia de a iubi, de-a te sti vast, acoperit de uralele multimilor din tine. In tine ca un cer de august in ploaia lui de stele.”

“Amintirle vieții lui veniseră, și parcă-i aducea un câne la picioare păsări ucise rând pe rând.Ce cântec de moarte e viața când o asculți.”