“Se joacă Moartea cu-n inel, sunându-l pe falange. Și curg lacrimi pe obrajii Morții.”

“Și în mine se înaltă valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cablează ca armăsarul mândru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturând în urma mea ca pletele unui tânăr, ca pletele lui Percival când galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrânat si dârz , mă năpustesc împotriva ta, Moarte!Valurile se spărgeau de țărm.”

“Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”

“E ciudată și patetică senzația de lumină în lumina pe care ți-o dă gândul că ai trecut prin mintea unui orb. E mai mult decât un tunel. E ca un vis scurt al morții, din care ochii se deșteaptă cu o mirare înduioșată, regăsindu-și lumina.”

“Învinsul? Cade, împins cu tot dinadinsul către un abis nul atins în drum de visuri. Iar drumul e lung, și fum scoate-n urmă, se-ntreabă dacă scapă și se poate-n toarce-n turmă - nu. Stoarce orice urmă de speranță, trece tot prin fața-și rece, apoi lacrimi și înapoi la ape, chiar și gheața-ntrece...”

“Acum dorești să vorbești cu una din fetele sau băieții sau ce-or fi care au scris mesajele, sau cu unul din cei șapte pitici? Pe care l-ai dori? Îl avem pe Mutulică, Hapciu', Morocănosu', Rușinosu', Somnorosu', Năsosu' și încă unul al cărui nume va trebui să-l caut pentru dumneata.”