“Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot face nimic împotriva lui. Asta-i o treabă omenească, şi numai ceilalţi oameni - numai ei - au căderea să-l lase în libertate sau să-l strîngâ de gît.”

“Lecturile Autodidactului mă pun în încurcătură întotdeauna. Brusc, îmi revin în minte numele ultimilor autori pe care i-a consultat: Lambert, Langlois, Larbaletrier, Lastex, Lavergne. Dintr-o străfulgerare am înţeles metoda Autodidactului: se instruieşte în ordine alfabetică. Il contemplu cu un fel de admiraţie. Cîtă voinţă îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpăţînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum şapte ani (mi-a mărturisit că studiază de şapte ani) a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărţi care acoperă pereţii şi probabil a spus, asemenea lui Rastignac: «Intre noi doi acum, Cunoaştere omenească!» S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect şi de teamă, însoţit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor. A citit tot; a înmagazinat în capul lui jumătate din ce se ştie despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecţiei. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Şi se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: «Şi acum?»”

“Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mînă piatra aceea. Era un fel de scîrbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră, sunt sigur, trecea din piatră în mîinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mîini.”

“Nu, spune cuceritorul, să nu credeţi că, iubind acţiunea, a trebuit să mă dezvăţ să gîndesc. Dimpotrivă, pot de minune să definesc lucrul în care cred. Căci cred în el cu tărie şi îl văd în mod sigur şi limpede. Să vă îndoiţi de cei ce spun: «Ştiu lucrul ăsta atît de bine, încît mi-e cu neputinţă să-l exprim»; căci dacă nu pot s-o facă, înseamnă că nu-l ştiu sau că, din lene, s-au oprit la învelişul lui.”

“Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşipentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi maipuţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şidefinitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate deorice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nusesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturoroamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încîtnu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl potavea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătateiremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiectasănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că elereprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşamăsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntemsensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşitlegea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.”

“E ora şapte şi jumătate, nu mi-e foame şi filmul începe abia la nouă; ce-aş putea face? Trebuie să merg repede, ca să mă încălzesc. Ezit: în spatele meu bulevardul duce în inima oraşului, către podoabele de foc ale străzilor centrale, la Palatul Paramount, la Imperial, la Marile Magazine Jahan. Nu mă atrage deloc: e ora aperitivului; fiinţele, cânii, oamenii, toate aceste mase moi care se mlşcă spontan, le-am văzut destul pentru moment.”

“Voi alege doar oameni care nu tind decît să se epuizeze sau despre care am conştiinţa că se epuizează. Atît şi nimic mai mult. Nu vreau să vorbesc pentru moment decît de o lume în care gîndurile, ca şi vieţile, n-au viitor. Tot ceea ce-l face pe om să muncească si să se zbuciume se foloseşte de speranţă. Singura gîndire care nu minte este, aşadar, gîndirea sterilă. In lumea absurdă, valoarea unei noţiuni sau a unei vieţi se măsoară după gradul ei de sterilitate.”