“Presupun că numai din lene lumea e aceeaşi de la o zi la alta.”

“Lecturile Autodidactului mă pun în încurcătură întotdeauna. Brusc, îmi revin în minte numele ultimilor autori pe care i-a consultat: Lambert, Langlois, Larbaletrier, Lastex, Lavergne. Dintr-o străfulgerare am înţeles metoda Autodidactului: se instruieşte în ordine alfabetică. Il contemplu cu un fel de admiraţie. Cîtă voinţă îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpăţînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum şapte ani (mi-a mărturisit că studiază de şapte ani) a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărţi care acoperă pereţii şi probabil a spus, asemenea lui Rastignac: «Intre noi doi acum, Cunoaştere omenească!» S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect şi de teamă, însoţit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor. A citit tot; a înmagazinat în capul lui jumătate din ce se ştie despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecţiei. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Şi se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: «Şi acum?»”

“Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot face nimic împotriva lui. Asta-i o treabă omenească, şi numai ceilalţi oameni - numai ei - au căderea să-l lase în libertate sau să-l strîngâ de gît.”

“Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mînă piatra aceea. Era un fel de scîrbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră, sunt sigur, trecea din piatră în mîinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mîini.”

“Cand aveam 20 de ani mă îmbătam şi pe urmă explicam că sunt un tip în genul lui Descartes. Simţeam că mă umflu de eroism, îmi dădeam frîu liber, îmi plăcea. După care, a doua zi, eram la fel de scîrbit ca şi cînd m-aş fi trezit într-un pat plin de vărsături. Ieri n-aveam nici măcar scuza beţiei. M-am exaltat ca un imbecil. Am nevoie să mă curăţ cu gînduri abstracte, transparente ca apa.”

“E ora şapte şi jumătate, nu mi-e foame şi filmul începe abia la nouă; ce-aş putea face? Trebuie să merg repede, ca să mă încălzesc. Ezit: în spatele meu bulevardul duce în inima oraşului, către podoabele de foc ale străzilor centrale, la Palatul Paramount, la Imperial, la Marile Magazine Jahan. Nu mă atrage deloc: e ora aperitivului; fiinţele, cânii, oamenii, toate aceste mase moi care se mlşcă spontan, le-am văzut destul pentru moment.”

“Me levanté, salí. Al llegar a la verja, me volví. Entonces el jardín me sonrió. Me apoyé en la verja y miré largo rato. La sonrisa de los árboles, de macizo de laurel quería decir algo; aquél era el verdadero secreto de la existencia.”