“De ce sunt oare oamenii lasati să crească fără a avea aparatura necesară pentru a lua deciziile morale cele mai sănătoase?”

“De ce ţin oare oamenii să se dezvinovăţească pentru faptul că nu sunt destul de ticăloşi?”

“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?”

“Nu cuplurile sunt cele care se destrama; lumea si oamenii lasati deoparte sunt cei care, incetul cu incetul, castiga terenul cedat pe momentul iubirii.”

“Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi.”

“Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluți ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită și n-are momente de slăbiciune. El e orb și implacabil. (. . .) El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă și fără să te urască...”