“A fost odată un tânăr prinț care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tânărul prinț îi dădu crezare.”
“Glumea, ca intotdeauna lua uşor vorbele ei cele mai grave, nu credea în ele, nu credea în nimic.”
“În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit.Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?”
“Ea nu e în mobile,nu e în lucruri,nu e în atmosferă,nici măcar în străinătate.Ea e în mine,în sângele meu.Cum să scap de ea?În ce fel s-o alung?”
“Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!”
“Bărbatul cu multă experiență nu mai putea face deosebire între sentimente diferite dacă erau exprimate la fel.Pentru ca buze desfrânate sau interesate îi șoptiseră aceleași cuvinte,nu mai credea decât prea puțin în candoarea celor pe care le auzea acum;mai trebuie temperate,gândea el,discursurile exagerate ascund sentimente mediocre;așa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile,pentru că nimeni,niciodată,nu poate exprima măsura exactă a nevoilor,nici a părerilor,nici a durerilor,iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul,când de fapt ne-am dori să înduioșăm stelele.”