“Omul se teme de Dumnezeu și Dumnezeu se teme numai de cheie. Cine o deține îl poate distruge. Cheia trebuie să fie distrusă, pentru că Dumnezeu trebuie să fie în viață în mintea noastră. Ceea ce ne sperie ne mângâie. Frica este putere. Dumnezeu trebuie să trăiască.”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Un pas mai mult: «voinţa lui Dumnezeu», adica acea condiţie de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fie cunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o «destăinuire», o mare falsificare literară devine necesară: se descoperă „Sfintele Scripturi", se publică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungatei stări de păcătuire. «Voinţa lui Dumnezeu» era demult fixată, toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de «Sfânta Scriptură». Şi lui Moise i s-a arătat «voinţa lui Dumnezeu»... Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne, căci preotul este un mare mâncău de biftecuri - ceea ce voia el să aibă, aceea era «voinţa lui Dumnezeu». De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea,căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, - «ospăţul» - apărea parazitul ca să le falsifice pentru a le «sfinţi» în graiul lui... Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat, justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, e depreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. Pentru a fi necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere care atribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţează el. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de «lege» se cheamă acum «păcatul»; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul «răscumpără»... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată, «păcatele» devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotul vieţuieşte prin păcate, are nevoie să se «păcătuiască». Ultima axiomă: «Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte», altcum spus: pe acela ce se supune preotului.”

“Scrisoarea teribil de scurtă ce mi-aţi trimis-o m-a făcut să bănuiesc multe lucruri. Poate ar fi mai bine să nu-mi ascundeţi nimic decît să mă lăsaţi să-mi închipui cine ştie ce calamităţi în plus. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşiţi. Din moment ce aveţi credinţa în Dumnezeu, adică singura mîngîiere valabilă ce există sub soare, mi se pare că sunteţi destul de înarmaţi pentru a suporta orice nefericire. Drama cea mare în viaţă e lipsa de orice credinţă... Pînă la un anumit punct e drama vieţii mele, deşi poate nu sunt în fond atît de necredincios pe cît par.”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Mă întorc, astfel, la Şestov. Un comentator citează din el cîteva cuvinte care merită tot interesul: «Singura ieşire adevărată, spune Şestov, se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decît pentru a obţine imposibilul. Cît priveşte posibilul, oamenii îi pot face singuri faţă.» Dacă există o filosofie şestoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci cînd, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Şestov descoperă absurditatea fundamentală a oricărei existenţe, el nu spune: «Iată absurdul», ci: «Iată-1 pe Dumnezeu: trebuie să ne lăsăm în voia Lui, chiar dacă El nu corespunde niciuneia din categoriile noastre raţionale». Pentru ca nicio confuzie să nu mai fie cu putinţă, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin de ură si vrednic de ură, incomprehensibil şi contradictoriu, dar că el îşi afirmă cu atît mai mult puterea cu cît chipul Lui este mâi hîd. Măreţia Sa stă tocmai în inconsecvenţa sa. Dovada existenţei sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El şi, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile raţiunii. Astfel, pentru Şestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuşi absurdul. A-l constata înseamnă a-1 accepta şi tot efortul logic al gîndirii sale constă în a-1 pune în evidenţă pentru a face astfel să ţîşnească speranţa imensă pe care o aduce cu sine.”