“Era ciudat felul în care, pe măsură ce îmbătrâneai, vanitatea era tot mai puțin un viciu și devenea aproape opusul ei: o cerință morală.”

“Nu cred că mi-ar plăcea un zeu dezaprobator. Oricum ai parte de destulă dezaprobare în viață. Milă, iertare și-nțelegere - de astea avem nevoie. Și de ideea unui plan de ansamblu.”

“Însă, în timp ce reflectă astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Și în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. De fapt, era un băiat.”

“Ea își dorea un fiu;ar fi trebuit să fie voinic și brunet;îi va spune Georges;idea de a avea un baiat era ca o speranță a răzbunării împotriva tuturor neputințelor trecute.Cel puțin,un barbat e liber;el poate trăi pasiunile și străbate țările,poate trece peste obstacole,poate gusta cele mai îndepărtate bucurii.În schimb,unei femei i se impun tot felul de piedici.Inertă și flexibilă în același timp,are împotriva ei slăbiciunea trupului și obligațiile legii.Voința ei,la fel ca voalata pălăriei,prinsă cu o panglică,tremură la orice adiere;exista mereu o dorință care o atrage,mereu o regula care o împiedică.”

“Căci a fi naturală era pentru o față drăguță calitatea prin care spiritul ei devenea tot atât de atrăgător ca ființa ei.”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“• Vivemos no tempo – ele contém-nos e molda-nos – mas nunca senti que o compreendesse muito bem. E não me refiro a teorias sobre o modo como cede, recua e dá meia volta, ou poderá existir algures em versões paralelas. Não, falo do tempo comum, quotidiano, que os relógios de pulso e de parede nos garantem passar regularmente. Existe algo mais plausível do que um ponteiro de segundos? E todavia basta a menor dor ou prazer para nos ensinar a maleabilidade do tempo. Há emoções que o aceleram, há outras que o abrandam. Às vezes parece desaparecer – até ao ponto em que desaparece mesmo, para nunca mais voltar.”