“Era ciudat felul în care, pe măsură ce îmbătrâneai, vanitatea era tot mai puțin un viciu și devenea aproape opusul ei: o cerință morală.”

“Însă, în timp ce reflectă astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Și în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. De fapt, era un băiat.”

“Ea își dorea un fiu;ar fi trebuit să fie voinic și brunet;îi va spune Georges;idea de a avea un baiat era ca o speranță a răzbunării împotriva tuturor neputințelor trecute.Cel puțin,un barbat e liber;el poate trăi pasiunile și străbate țările,poate trece peste obstacole,poate gusta cele mai îndepărtate bucurii.În schimb,unei femei i se impun tot felul de piedici.Inertă și flexibilă în același timp,are împotriva ei slăbiciunea trupului și obligațiile legii.Voința ei,la fel ca voalata pălăriei,prinsă cu o panglică,tremură la orice adiere;exista mereu o dorință care o atrage,mereu o regula care o împiedică.”

“Căci a fi naturală era pentru o față drăguță calitatea prin care spiritul ei devenea tot atât de atrăgător ca ființa ei.”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”