“Ca era dimineata ori seara, vineri ori duminica ― ii era totuna; era la fel, aceeasi durere surda, chinuitoare, care nu-l lasa o clipa; mereu constiinta vietii care se stinge fara putinta de impotrivire, dar care mai dainuie; moartea care se apropia, cumplita si hada ― numai ea singura era realitatea, iar celelalte toate...minciuna. La ce bun sa mai tii socoteala zilelor, saptamanilor, ceasurilor ?”

“Isi cauta teama de moarte pe care o simtise inainte si n-o mai gasi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nicio teama, pentru ca nu mai exista moartea. In locul mortii era lumina. "Va sa zica, asta e!" exclama deodata cu glas tare, "Ce bucurie!". Toate acestea se petrecura pentru el intr-o clipa, si intelesul clipei ramase acelasi pana la sfarsit. Pentru cei din jurul lui insa, agonia mai dura doua ore. In piept ii clocotea ceva: trupul slabit tresarea. Pe urma, clocotul si horcaitul devenira tot mai tare. "S-a sfarsit", spuse cineva la capataiul lui. Auzi cuvintele si le repeta in gand. "S-a sfarsit cu moartea, isi spuse. Nu mai exista."Trase aer in piept, se opri la jumatatea unui suspin, trupul i se destinse si muri.”

“De la o vreme, Ivan Ilici isi petrecea mai tot timpul incercand sa retraiasca clipele de odinioara, cand vechile sentimente il tinusera departe de ideea mortii. Bunaoara isi spunea: "Am sa ma ocup de slujba, doar in ea mi-am gasit rostul vietii." Si se ducea la Curte, indepartand de el toate indoielile; intra in vorba cu colegii, se aseza cum ii era altadata obiceiul, imbratisand ganditor publicul cu o privire distrata, si se rezema cu amandoua mainile slabite de bratele fotoliului de stejar, se apleca, cum facea si inainte spre colegul sau, isi lua dosarul mai aproape, schimba cateva cuvinte in soapta si-apoi deodata, ridicand ochii si indreptandu-se in jilt, rostea formula de rigoare si incepea procesul. Dar brusc, in toiul sedintei, fara a se sinchisi de desfasurarea procesului, durerea dintr-o parte isi incepea actiunea distrugatoare. Ivan Ilici isi pleca mai intai urechile la ea , apoi isi alunga gandul de la ea , dar ea isi continua actiunea si ii aparea in fata ochilor, se uita la el, iar el sta impietrit, cu ochii stinsi si se intreba: "Oare numai ea sa fie realitatea ?”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“Asa, intr-o zi de vara valurile se aduna, se inalta, cumpanindu-se, si cad; se aduna si cad; si universul intreg pare sa spuna, sa spuna mereu, “asta e tot” mereu mai apasat, iar inima din trupul care sta intins la soare pe tarm spune si ea. Asta e tot. Nu te mai teme, spune inima. Nu te mai teme,spune inima, incredintandu-si povara vreunei mari care suspina obstesc pentru toate tristetile; si reia, incepe, aduna, lasa sa cada.”

“Pentru tanarul Lennan urma apoi o perioada stranie, in care nu-si dadea seama de la un minut la altul daca era sau nu fericit, cautand sa fie mereu cu Anna, agitandu-se daca nu reusea, necajindu-se daca ea vorbea sau zambea altuia;cand se afla insa alaturi de ea tot nelinistit si nemultumit era, suferind din pricina timiditatii sale”