“De la o vreme, Ivan Ilici isi petrecea mai tot timpul incercand sa retraiasca clipele de odinioara, cand vechile sentimente il tinusera departe de ideea mortii. Bunaoara isi spunea: "Am sa ma ocup de slujba, doar in ea mi-am gasit rostul vietii." Si se ducea la Curte, indepartand de el toate indoielile; intra in vorba cu colegii, se aseza cum ii era altadata obiceiul, imbratisand ganditor publicul cu o privire distrata, si se rezema cu amandoua mainile slabite de bratele fotoliului de stejar, se apleca, cum facea si inainte spre colegul sau, isi lua dosarul mai aproape, schimba cateva cuvinte in soapta si-apoi deodata, ridicand ochii si indreptandu-se in jilt, rostea formula de rigoare si incepea procesul. Dar brusc, in toiul sedintei, fara a se sinchisi de desfasurarea procesului, durerea dintr-o parte isi incepea actiunea distrugatoare. Ivan Ilici isi pleca mai intai urechile la ea , apoi isi alunga gandul de la ea , dar ea isi continua actiunea si ii aparea in fata ochilor, se uita la el, iar el sta impietrit, cu ochii stinsi si se intreba: "Oare numai ea sa fie realitatea ?”

“Pentru tanarul Lennan urma apoi o perioada stranie, in care nu-si dadea seama de la un minut la altul daca era sau nu fericit, cautand sa fie mereu cu Anna, agitandu-se daca nu reusea, necajindu-se daca ea vorbea sau zambea altuia;cand se afla insa alaturi de ea tot nelinistit si nemultumit era, suferind din pricina timiditatii sale”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”

“Isi cauta teama de moarte pe care o simtise inainte si n-o mai gasi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nicio teama, pentru ca nu mai exista moartea. In locul mortii era lumina. "Va sa zica, asta e!" exclama deodata cu glas tare, "Ce bucurie!". Toate acestea se petrecura pentru el intr-o clipa, si intelesul clipei ramase acelasi pana la sfarsit. Pentru cei din jurul lui insa, agonia mai dura doua ore. In piept ii clocotea ceva: trupul slabit tresarea. Pe urma, clocotul si horcaitul devenira tot mai tare. "S-a sfarsit", spuse cineva la capataiul lui. Auzi cuvintele si le repeta in gand. "S-a sfarsit cu moartea, isi spuse. Nu mai exista."Trase aer in piept, se opri la jumatatea unui suspin, trupul i se destinse si muri.”

“Timpul poate curge inegal. In sine, el e constant, dar poate sa isi piarda fluditatea si sa se distorsioneze cumplit. Uneori e teribil de greoi si de lent, alteori usor si rapid. Cateodata evenimentele isi schimba cronologia sau chiar dispar cu desavarsire. Alteori apar unele care nici n-ar trebui sa existe. Manevrand astfel timpul dupa bunul lor plac, oamenii ajusteaza semnificatia pe care o atribuie propriei lor existente. Cu alte cuvinte, ei reusesc sa-si apere cumva sanatatea mintala. Daca ar fi nevoiti sa-l perceapa in mod uniform si in ordinea corecta in care acesta se scurge, mai mult ca sigur ca ar ceda nervos. O astfel de viata ar fi tortura curata.”