“Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”

“Popoarele, familiile, neamurile, toate ajung să se destrame dintr-un motiv sau altul. Oamenii apucă mereu pe căi greşite şi neînţelese, dar, în cele din urmă, tot acasă se întorc.”

“S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimţămîntul pe care-1 presupune. Sinuciderea, ca şi saltul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esenţială. El îşi descoperă viitorul, unicul şi înspăimîntătorul său viitor, şi se aruncă într-însul. In felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl tîrăşte cu sine în aceeaşi moarte. Dar eu ştiu că, pentru a se menţine, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conştiinţa şi totodată refuzul morţii. Este, la extrema limită a ultimului gînd al condamnatului la moarte, şiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zăreşte la cîţiva metri, în chiar clipa căderii sale ameţitoare. Căci contrariul sinucigaşului este condamnatul la moarte. Această revoltă dă vieţii întregul său preţ. Manifestată de-a lungul unei întregi existenţe, ea îi restituie măreţia.”

“La unsprezece ani primisem în dar, de la Tilly, soţia unchiului Ionel, prima mea agendă. Nu-mi însemnam în ea programe sau proiecte, ci mici întâmplări trecute, boli, note căpătate la şcoală, vacanţe. Pe filele ei învăţam ce este timpul, felul în care el ne fură viaţa, dar şi felul în care memoria noastră o poate însuma: însemnările erau mărturia unei bătălii pierdute în realitate, dar câştigate în înţelegere.”

“Glumea, ca intotdeauna lua uşor vorbele ei cele mai grave, nu credea în ele, nu credea în nimic.”

“E un mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.”