“Își dădeau seama amândoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii și mii de ani.”

“De două mii de ani Iisus se răzbună pe noi pentru că nu a murit pe o canapea.”

“Faima va dura poate două mii de ani. Și ce înseamnă două mii de ani?(întrebă domnul Ramsay, ironic, cu ochii țintă la gardul viu). Într-adevar, ce inseamnă, contemplate de pe creștetul unui munte, întinsele pustietăți ale secolelor? Până și piatra pe care o rostogolești cu vârful ghetei va dura mai mult decât Shakespeare. Iar mica lui luminiță va arde, fără prea multă strălucire, un an sau doi, dupa care va fi absorbită de o lumină mai puternică, și aceasta, la rândul ei, de o alta și mai vie.”

“Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei in plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii...”

“Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură - însângerată şi nesăţioasă - gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă - voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”