“Ochii ei insa fascinau prin culoarea lor albastra cu reflexii violete, adumbriti de gene blonde ca intr-un cuib de aur. In privirile lor scapara curiozitatea inteligenta, un etern semn de intrebare, si, mai ales in momentele de uitare de sine, o palpaire stranie, o melancolie tulburatoare ca un avertisment ascuns.”

“Apoi îşiridică ochii şi privi visând în faţa cea blândă a lunii — ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid deargint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime...”

“La citeva luni dupa intoarcerea sa, incepuse sa imbatrineasca atit de repede si intr-un chip atit de nelinistitor, incit in curind fu privit ca unul dintre acei strabunici inutili care se foiesc ca niste umbre prin odai, tirindu-si picioarele, amintindu-si cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, si de care nimanui nu-i mai pasa si nici nu-si mai aminteste de ei pina in ziua cind ii gaseste morti, in zori, in patul lor.”

“Pornind de la «metoda Tillich» de inlocuire a angoasei cu frica, am putea gandi un alt mecanism de aparare in fata angoasei, desprins din metodologia nihilista (si anume fight fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a inlocui o indeterminare anxioasa cu alta (absenta obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginatie, prin care este ceruta o anumita putere de absetractie: ca si cum am cartografia un neant si apoi l-am inlocui cu altul. Presupunand ca recunoastem angoasa, in ciuda absentei definite a obiectului (de ex. mi-e frica de frica de moarte), o putem inlocui din gama larga de anxietati personalizate cu alta, la fel de indeterminata (de ex. mi-e frica de frica de durere). Prin aceasta mutam campul de actiune al angoasei, ca intr-un joc in care non-obiectul angoasei isi pierde conturul. Aceasta metoda presupune un mecanism performant, prin care recunoastem anxietatile dupa gustul lor. Fiind lipste de obiect, ele pot fi identificate dupa o anumuia culoare: important este sa le imprimam acea culoare, care ne permite sa luptam impotriva lor; inregistrandu-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obisnuiti poate fi mai usor de combatut decat cea care vine pe neasteptate. Nu poate fi vorba de cunoastere aici, pentru ca absenta obiectului paralizeaza aspectele cognitive, ci de o anumita intuitie, care transfera conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care suntem relativ obisnuiti sa convietuim).”

“Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.”

“In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga.Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.”