“Se simtea despartita de oameni si de lume, izolata intr-o carapace unde sufletul ei se zvarcolea inutil.Constata pentru intaia oara ca, in realitate, omul ca si toate vietatile pamantului, a fost condamnat sa traiasca singur, fiindca existenta nu e posibila decat in singuratate individuala.”

“Ochii ei insa fascinau prin culoarea lor albastra cu reflexii violete, adumbriti de gene blonde ca intr-un cuib de aur. In privirile lor scapara curiozitatea inteligenta, un etern semn de intrebare, si, mai ales in momentele de uitare de sine, o palpaire stranie, o melancolie tulburatoare ca un avertisment ascuns.”

“Ea a renuntat la toate pentru el. Dar barbatii nu pot sa traiasca numai pentru iubire.”

“Moartea e o ipoteza pana in momentul cand omul se pomeneste in bratele ei, fara nici o speranta de intoarcere.”

“Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde mergem si, prin urmare, inlocium intunericul cu un cuvant mare si gol...”

“Omul e un univers inchis cu legile-i proprii care-i comanda viata efemera, tot atat de departe de ceilalti oameni ca si un astru de ceilalti astri, fara niciun mijloc de comunicare reala cu nimeni.Iluzia comunitatii cu alti semeni te inseala numai pana in momentul unei mari zdruncinari sufletesti cand deodata iti dai seama ca nici parintii, nici fratii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici macar intelege...”

“Se simtea inutila si anacronica, o zdreanta veche care incurca locul.”