“Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.”

“Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el... Doar mărăcini...”

“Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

“Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.”

“Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.”

“Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”

“Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat.A existat numai o tara frumoasaLa o margine de mareUnde valurile fac noduri albe.Ca o barba nepieptanata de crai.Si niste ape ca niste copaci curgatoriÎn care luna îsi avea cuibar rotit.Si, mai ales, au existat niste oameni simpliPe care-i chema : Mircea cel Batrîn,Stefan cel Mare,Sau mai simplu : ciobani si plugari,Carora le placea să spunaSeara în jurul focului poezii -"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".Dar fiindca auzeau mereuLatrînd la stîna lor cîinii,Plecau să se bata cu tatariiSi cu avarii si cu hunii si cu lesiiSi cu turcii.În timpul care le ramînea liberÎntre doua primejdii,Acesti oameni faceau din fluierele lorJgheaburiPentru lacrimile pietrelor înduiosate,De curgeau doinele la valePe toti muntii Moldovei si ai MuntenieiSi ai Tarii Bîrsei si ai Tariii VranceiSi ai altor tari românesti.Au mai existat si niste codri adînciSi un tînar care vorbea cu ei,Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?Acest tînar cu ochi mari,Cît istoria noastra,Trecea batut de gînduriDin cartea cirilica în cartea vietii,Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,ai iubirii,Care îi ieseau mereu fără sot.Au mai existat si niste tei,Si cei doi îndragostitiCare stiau să le troieneasca toata floareaÎntr-un sarut.Si niste pasari ori niste nouriCare tot colindau pe deasupra lorCa lungi si miscatoare sesuri.Si pentru ca toate acesteaTrebuiau să poarte un nume,Un singur nume,Li s-a spusEminescu.”