“Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.”

“Am fost întotdeauna slabi, mereu cuceriţi, mereu supuşi,mereu călcaţi în picioare […]. Alţii s-au răsculat când au fost cotropiţi, au cotropit şi ei pe alţii când au fost mai puternici. Numai noi am fost întotdeauna nişte nevolnici. Uită-te la popoarele din jur: chiar dacă acum sunt la fel de prăpădite ca şi noi (dar nu sunt!) , a avut fiecare clipa lui de glorie, momentul când a dominat. A avut fiecare un imperiu sau o juma’ de imperiu, în care a fost şi el deasupra altora. Asta, ca să nu vorbesc de marile popoare – care au cucerit lumea fără scrupule, fără odihnă, fără milă, au cărat pe insula lor mică tot ce au descoperit mai bun pe pământ, iar în acest timp – cu legătură, spun eu, dar chiar dacă nu vei recunoaşte conexiunea, faptele poţi să nu le recunoşti – pe insula lor se năşteau poeţi şi savanţi de geniu, filosofi şi inventatori, castele şi catedrale, apăreau capodopere. Pe când noi? Ce făceam noi? Eram „sub vremi”. Sub vremi! Halal înţelepciune! Dar încercasem măcar să fim deasupra lor? Făcusem măcar o tentativă? Şi vrei să ştii urmarea? Pe când noi aveam scrisoarea lui Neacşu din Câmpulungu, englezii se pregăteau să-l aibă pe Shakespeare...”

“Îmi închipui că puţini s-au gîndit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie.”

“Sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc, toate suferinţele pe care ceilalţi nu le-au încercat şi toate disperările pe care ceilalţi nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceştia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile şi disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existenţa celorlalţi oameni. Căci oamenii nu cunosc decat durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuaţie, de structura existenţei întrucât aceasta este individuală. Numai acele dureri sunt fecunde şi durabile, care izvorăsc din centrul existenţei tale, care iradiază într-o existenţă şi cresc imanent în esenţa acestei existenţe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut niciun sens. Şi mă întreb: existenţa mea nu face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi?”

“Nu cunosc pe nimeni mai inutil şi mai inutilizabil ca mine. E un fapt pe care ar trebui să-l accept pur şi simplu,fără să mă consider cîtuşi de puţin mîndru pentru asta. Dacă nu va fi aşa, conştiinţa inutilităţii mele nu-mi vaservi la nimic.”

“Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină deîmprumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei, iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.”