“Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

“Aș fi vrut să fiu un copac sau să am puterea să las viața să-mi crească singură de undeva din burtă sau de sub coaste și să se răspândească apoi prin mâini și prin picioare,prin gât și prin fiecare fir de păr,în orice direcție ar fi vrut ea,ca un trandafir care se cațără pe o casă.Așa aș vrea să mă cațăr pe lume.”

“Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mînă piatra aceea. Era un fel de scîrbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră, sunt sigur, trecea din piatră în mîinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mîini.”

“Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranța în viitor pe care ți-o dă trecutul ei, ești întotdeauna mai mult sau mai puțin gelos. Dacă ai fost îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur ai resimțit această nevoie de a izola de restul lumii ființa în a cărei inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită își pierde din parfumul și din armonia ei în contact cu oamenii și cu lucrurile.”

“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”

“O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.”