“Departe-i trilul susei ciocarlii,Chemata-n cer pe scara-i de matasa...Te potrivesti din carji si dioptrii.Si ca-ntr-o apa-adanca, lunecoasa,Ca un copil te ratacesti in casa,Pleci in oglinda-ncet...si nu mai vii.”

“Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!”

“Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.”

“Se facea ca ma faceam ca traiesc,Intr-o vale adanca, de somn intretaiata.Trezindu-ma, doar atat imi amintesc.Ochiul continua sa mi se bata.”

“Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat.A existat numai o tara frumoasaLa o margine de mareUnde valurile fac noduri albe.Ca o barba nepieptanata de crai.Si niste ape ca niste copaci curgatoriÎn care luna îsi avea cuibar rotit.Si, mai ales, au existat niste oameni simpliPe care-i chema : Mircea cel Batrîn,Stefan cel Mare,Sau mai simplu : ciobani si plugari,Carora le placea să spunaSeara în jurul focului poezii -"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".Dar fiindca auzeau mereuLatrînd la stîna lor cîinii,Plecau să se bata cu tatariiSi cu avarii si cu hunii si cu lesiiSi cu turcii.În timpul care le ramînea liberÎntre doua primejdii,Acesti oameni faceau din fluierele lorJgheaburiPentru lacrimile pietrelor înduiosate,De curgeau doinele la valePe toti muntii Moldovei si ai MuntenieiSi ai Tarii Bîrsei si ai Tariii VranceiSi ai altor tari românesti.Au mai existat si niste codri adînciSi un tînar care vorbea cu ei,Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?Acest tînar cu ochi mari,Cît istoria noastra,Trecea batut de gînduriDin cartea cirilica în cartea vietii,Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,ai iubirii,Care îi ieseau mereu fără sot.Au mai existat si niste tei,Si cei doi îndragostitiCare stiau să le troieneasca toata floareaÎntr-un sarut.Si niste pasari ori niste nouriCare tot colindau pe deasupra lorCa lungi si miscatoare sesuri.Si pentru ca toate acesteaTrebuiau să poarte un nume,Un singur nume,Li s-a spusEminescu.”

“Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

“Am legat copacii la ochiCu-o basma verdeŞi le-am spus să mă găsească.Şi copacii m-au găsit imediatCu un hohot de frunze.Am legat păsările la ochiCu-o basma de noriŞi le-am spus să mă găsească.Şi păsările m-au găsitCu un cântec.Am legat tristeţea la ochiCu un zâmbet,Şi tristeţea m-a găsit a doua ziÎntr-o iubire.Am legat soarele la ochiCu nopţile meleŞi i-am spus să mă găsească.Eşti acolo, a zis soarele,După timpul acela,Nu te mai ascunde.Nu te mai ascunde,Mi-au zis toate lucrurileŞi toate sentimentelePe care am încercat să le legLa ochi.”