“Muntele Ţin locul unei pietre de pavaj,Am ajuns aiciPrintr-o regreatabilă confuzie.Au trecut peste mineMaşini mici,Autocamioane,TancuriŞi tot felul de picioare.Am simţit soarele până laŞi luna Pe la miezul nopţii.Norii mă apasă cu umbra lor,De evenimente grele Şi importanteAm făcut bătături.Şi cu toate că-mi port Cu destul stoicismSoarta mea de granitCâteodată mă pomenesc urlând:Circulaţi numai pe partea carosabilăA sufletului meu,Barbarilor!”

“Ţin locul unei pietre din pavaj,Am ajuns aiciPrintr-o regretabilă confuzie.Au trecut peste mineMaşini mici,Autocamioane,TancuriŞi tot felul de picioare.Am simţit soarele până la osii,Şi lunaPe la miezul nopţii.Norii mă apasă cu umbra lor,De evenimente greleŞi importante Am făcut bătături.Şi cu toate că-mi suportCu destul stoicismSoarta mea de granit,Câteodată mă pomenesc urlând :Circulaţi numai pe partea carosabilăA sufletului meu,Barbarilor!”

“Doctore, simt ceva mortalAici în regiunea fiinţei mele,Mă dor toate organele,Ziua mă doare soarele,Iar noaptea luna şi stelele.Mi s-a pus un junghi în norul de pe cerPe care până atunci nici nu-l observasemŞi mă trezesc în fiecare dimineaţăCu o senzaţie de iarnă.Degeaba am luat tot felul de medicamente,Am urât şi am iubit, am învăţat să citescŞi chiar am citit nişte cărţi,Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,Am fost bun şi am fost frumos...Toate acestea n-au avut nici un efect, doctoreŞi-am cheltuit pe ele o groază de ani.Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o ziCând m-am născut.”

“Ştiu că mă iubeşte mai mult decât orice pe lume şi e gata să mă urmeze la capătul pământului, cu atât mai mult, cu cât ştiinţa a demonstrat fără drept de apel că pământul e rotund. Ştiam tot. Absolut tot şi totuşi nu puteam pierde autobuzul.”

“Orice om îşi inventează mai devreme sau mai târziu o poveste pe care o consideră a fi viaţa sa, cu orice preţ, sau o serie de poveşti, pe care le întăreşte cu nume şi date, încât s-ar zice că adevărul lor e de necontestat. Cu toate acestea însă, orice poveste e o invenţie şi, de aceea, poate fi, după părerea mea, oricând schimbată.”

“Stând printre oameni te dezveţi de oameni: prea vrea să iasă fiecare la vedere — şi-atunci la ce-ţi mai pot sluji ochii pătrunzători, scurmând în zare? Chiar când cu toţii mă nesocoteau, eu ca nebunul îi cruţam mai mult pe ei decât pe mine: eram obişnuit să fiu cu mine însumi aspru şi-adeseori mă răzbunam pe mine pentru această-ngăduinţă faţă de ei. Pişcat de muşte veninoase şi găurit, asemeni unei pietre, de picăturile de răutate, aşa-mi duceam viaţa printre ei şi căutam să mă conving zicându-mi: «Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie.»”