“Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat.A existat numai o tara frumoasaLa o margine de mareUnde valurile fac noduri albe.Ca o barba nepieptanata de crai.Si niste ape ca niste copaci curgatoriÎn care luna îsi avea cuibar rotit.Si, mai ales, au existat niste oameni simpliPe care-i chema : Mircea cel Batrîn,Stefan cel Mare,Sau mai simplu : ciobani si plugari,Carora le placea să spunaSeara în jurul focului poezii -"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".Dar fiindca auzeau mereuLatrînd la stîna lor cîinii,Plecau să se bata cu tatariiSi cu avarii si cu hunii si cu lesiiSi cu turcii.În timpul care le ramînea liberÎntre doua primejdii,Acesti oameni faceau din fluierele lorJgheaburiPentru lacrimile pietrelor înduiosate,De curgeau doinele la valePe toti muntii Moldovei si ai MuntenieiSi ai Tarii Bîrsei si ai Tariii VranceiSi ai altor tari românesti.Au mai existat si niste codri adînciSi un tînar care vorbea cu ei,Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?Acest tînar cu ochi mari,Cît istoria noastra,Trecea batut de gînduriDin cartea cirilica în cartea vietii,Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,ai iubirii,Care îi ieseau mereu fără sot.Au mai existat si niste tei,Si cei doi îndragostitiCare stiau să le troieneasca toata floareaÎntr-un sarut.Si niste pasari ori niste nouriCare tot colindau pe deasupra lorCa lungi si miscatoare sesuri.Si pentru ca toate acesteaTrebuiau să poarte un nume,Un singur nume,Li s-a spusEminescu.”

“Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume,ca apoi sa uite cu totul de ele.La fel se intampla si in arta.Eticheteaza un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la ca la o fiinta umana care picteaza”

“Când ai de facut o lucrare, nu te gândi mereu la întregimea ei; executa fragmentul pe care-l ai în fata, si când ai terminat cu el, mergi mai departe”

“In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga.Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.”

“La citeva luni dupa intoarcerea sa, incepuse sa imbatrineasca atit de repede si intr-un chip atit de nelinistitor, incit in curind fu privit ca unul dintre acei strabunici inutili care se foiesc ca niste umbre prin odai, tirindu-si picioarele, amintindu-si cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, si de care nimanui nu-i mai pasa si nici nu-si mai aminteste de ei pina in ziua cind ii gaseste morti, in zori, in patul lor.”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”