“„Teoria mea … teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ți-a luat viața totul. Trebuie să păstrezi muniții, energie pentru moarte și să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăștia acriți si nefericiți.”

“- De ce nu mai ai prieteni?- Au mucegăit. Nu remarcasem că au o dată de expirare. Trebuie să fii atent la asta. Prietenii mei au început să aibă urme de putregai, pete verzi destul de scîrboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat să miroasă rău...”

“— De ce să nu avem dreptul să criticăm, să-i considerăm pe unii tîmpiţi şi săraci cu duhul, sub pretext că am părea acri şi geloşi? T oată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zîmbesc fericită tot timpul, să-mi dau părerea cînd văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.”

“Un lucru pe care putem să-1 recunoaştem este că frecventarea marilor opere, folosirea minţii proprii, citirea lucrărilor unor genii, chiar dacă nu te face cu certitudine inteligent, face riscul mai probabil. Desigur, există oameni care au citit Freud, Platon, care ştiu să jongleze cu cuarci şi să deosebească un şoim-călător de un vinde-reu, şi care să fie nişte imbecili. Cu toate acestea, potenţial, în contact cu o multitudine de stimuli şi lăsîndu-ţi spiritul să frecventeze o atmosferă stimulatoare, inteligenţa găseşte un teren favorabil dezvoltării ei, exact la fel ca o boală. Căci inteligenţa este o boală.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“-Mirările au să-ți treacă ! îl asigură domol Nicolae Apostol. Cu timpul au să-ți treacă, atunci când ai să înțelegi că drumul nostru prin viață nu-i scris, cu o linie dreaptă și neîntreruptă, într-o carte. E plin de ocoluri, de șovăieli, de opriri. De căderi, chiar. Unii au puterea să se ridice. Alții rămân acolo, căzuți. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem. Cel mult îi putem plânge.[...]-Da ! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea mult jelindu-i. Viața e aspră. Nu-ți îngăduie să privești înapoi, nici ca să regreți, nici ca să osândești. Privești ca să aduni de acolo puteri vechi și să pornești mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sînt, și sînt multe...”

“Ploaia este cuvântul de recunoaștere printre cei ispitiți de o oarecare suspendare a lumii. Să spui că îți place ploaia înseamnă să te recunoști diferit.”