“De la un anumit nivel în sus, un angajat nu are obligații doar față de firmă, ci și față de el însuși, trebuie să aibă grijă de cariera lui și s-o iubească, așa cum face Hristos cu Biserica și soția cu soțul ei, sau, cel puțin, trebuie să acorde problemelor ridicate de carieră acel minim de atenție în lipsa căruia va demonstra superiorilor săi consternați că nu va fi nicicând demn să-și depășească poziția de subaltern.”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“El însuși părea să-și fi luat, față de trecutul lui, distanța pe care o dă indiferența și, poate, ironia. Unele însemnări din carnetul său îl arăta sarcastic, fără rîcă și detașat de toate, cum știu să fie doar cei care într-adevăr au ajuns până departe.”

“Nu există decât o singură regulă de care trebuie să ții seama: să râzi de toate și să nu-ți pese de nimeni! Pare egoist, dar, în realitate, ăsta e singurul remediu pentru cei care-și plâng singuri de milă.”

“firește,n-o să sparg zidul cu fruntea dacă într-adevăr nu am putere ca să il sparg, dar nu o să mă resemnez în fața lui doar pentru că am în fața mea un zid de piatră și nu m-au ținut puterile să îl sfarm.”