“Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pasAbia conture triste şi umbre-au mai rămas.În van mai caut lumea-mi în obositul creier,Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea curăÎncet repovestită de o străină gură,Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascultCa de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”

“Ce va mai fi? Şi acum să-mi continui romanul? Sau să-mi încep altul? Încă unele momente de durere ascuţită? Şi altele de indiferenţă totală, când te îndoieşti că a existat ceva? Şi alteori numai reverii poetice în preajmă?... Gânduri care apar şi dispar sau numai se întrevăd, ca un înotător pe valuri... Folosit, ca şi înotătorul, doar ca un detaliu de curiozitate şi de variaţie în decorul multiplu... Căci, sub soarele voalat, marea s-a unit perfect cu cerul. Şi în faţa imensităţii auguste, bietele mele gânduri sunt minuscule şi nepotrivite...”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”

“JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet.BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica.JEAN: Frică de ce?BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit.JEAN: Uiţi de tine.BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare...JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin...BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.”

“De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?”

“Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lângă mine, și-și apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pământului — și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii și-am visat... ce?... Nu știu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitir. Luna revărsa printre arborii ninși și străluciți în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scândurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.”

“Reverse dulci scânteiAtotştiutoarea,Deasupră-mi crengi de teiSă-şi scuture floarea.”