“Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica?”

“Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”

“Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pasAbia conture triste şi umbre-au mai rămas.În van mai caut lumea-mi în obositul creier,Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea curăÎncet repovestită de o străină gură,Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascultCa de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”

“Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.”

“O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.”

“Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne . Privirea cânelui e inteligentă , el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul ; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item , pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.”