“― Cum faci tu, că ai sâni pietroşi? Auzi, ce idioţenie! ― îi descânt cu apă neîncepută, i-am răspuns.”

“― Cît e ceasul? ― Nouă şi un sfert... ― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?... ― Nu-i nimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele. ― Crezi că merită? ― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.”

“Mă vezi în închipuire. Acolo am cel puţin avantajul că sunt aşa cum mă vrei tu.”

“Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.”

“Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?”

“Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.”

“Hai să ne întoarcem! ― Eşti nebună? Judeci marea după o bucăţică din ea? Ce-ai zice dacă cineva văzîndu-ţi degetul cel mic ar spune că eşti urîtă? Stai, ia uită-te acum...”