“Există câteodată în viaţa unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime...”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Este vorba mai degrabă de credinţa lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a raţiunii, - a unei raţiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire şi automutilare. Există şi o doză de cruzime şi de fenicianism religios în această credinţă pretinsă din partea unei conştiinţe macerate, complicate şi prea alintate: ea porneşte de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut şi toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credinţă“.”

“...există emoţii nepermise, precum, de pildă, viţelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste. (...) Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică şi impresionist în critica literară.”

“N-are rost să gândeşti asupra morţii, decât pen-tru a o seca, pentru a o face exterioară. Atât de departe să te fi afundat în ea, că misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din scârba de moarte o diminuare a morţii şi din frica de ea, un avânt absurd. Fugi de înţelepciune; căci nu există decât o înţelepciune a morţii. Şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, şi nu cu tine. Adoră viaţa pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustăte de moarte până la nemurire.”

“Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oamenicare toată viaţa se ocupă numai cu trecutul.Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi maricreaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri.”