“Isi lasa capul greu in podul palmelor. Un val de amintiri prinse viata si batu la poarta constiintei.”

“Nu. Nu ma întelegi. De ce lasa el sa existe boala si bolnavi? Din doua una:ori e rau, ori nu prea e cine stie ce de capul lui.”

“In nesfarsitul haos,fura contopite/Obarsiile a toate;apa si pamant si aer/si fluidul foc. Cum astfel,din aceste inceputuri/Necuprinsul prinse viata;se-nchega si globul lumii.”

“După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie.”

“Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!”

“In ziua aceea, anul era batran de tot. Inconjurat de mustrarile si grosolaniile celor ce-l defaimau, isi urmase rabdator drumul, facadu-si constiincios datoria. Primavara, vara, toamna, iarna. Strabatuse crugul ce-i fusese harazit si acum isi culca ostenit capul, asteptand sa moara. Lipsit de nadejdi, de dorinte si de fericire, dar aducand altora multe bucurii, in ziua mortii sale el ii ruga pe oameni sa-si aduca aminte de zilele lui de truda si de ceasurile sale de suferinta si sa-l lase sa moara in pace.”