“N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naştere cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului... În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea...”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.”

“Am avut în toată viaţa mea o pretenţie extraordinară, de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut.”

“Doctore, simt ceva mortalAici în regiunea fiinţei mele,Mă dor toate organele,Ziua mă doare soarele,Iar noaptea luna şi stelele.Mi s-a pus un junghi în norul de pe cerPe care până atunci nici nu-l observasemŞi mă trezesc în fiecare dimineaţăCu o senzaţie de iarnă.Degeaba am luat tot felul de medicamente,Am urât şi am iubit, am învăţat să citescŞi chiar am citit nişte cărţi,Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,Am fost bun şi am fost frumos...Toate acestea n-au avut nici un efect, doctoreŞi-am cheltuit pe ele o groază de ani.Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o ziCând m-am născut.”