“Bunaoara, doctorul Tataru ar fi spus o data, într-un grup de medici, ca în Paradis Adam si Eva erau regenerati periodic, asadar întineriti, prin neoplasm; ca numai dupa ce-a intervenit pacatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerarii periodice si deci al tineretii fara de batrînete.”

“Deci mutatia a avut loc în epoca — mitica sau nu, putin îmi pasa, eu, ca om de stiinta, nu ma las impresionat de cuvinte — a avut loc în epoca imediat urmatoare izgonirii din Paradis. Pedeapsa de care vorbeste capitolul III din cartea Genezei aceasta a fost: amnezia. Corpul omenesc a uitat pur si simplu ca fusese înzestrat cu o functiune capitala: autoregenerarea celulelor...”

“Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.”

“S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.”

“Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.”

“«Pacatul tine de etica doar in cazul in care esueaza pe acest concept cu ajutorul pocaintei...Etica [nu este] niciodata observatoare, ci acuzatoare, judecatoare, in actiune.» Intelegem, deci, ca etica nu are o componenta maieutica, cum aveau predica si conversatia socratica - ea acuza, judeca si razbuna universalul. Punctul ingust de vedere al eticii priveste problema pacatului prin notiunea de pocainta: motto-ul unei asemenea atitudini este «am pacatuit, deci trebuie sa ma pocaiesc». De ce este meschina o asemenea atitudine? Pentru ca intentia sa este clara: «trebuie sa ma pocaiesc, pentru a pacatui din nou». Este implicit ca nu se rezolva nimic prin aceasta incadrare etica a pacatului (care face o pauza simbolica, pentru a se reimprosapta, inainte de a-si urma obiceiul) si se intelege mai usor de ce Haufniensis leaga, intr-o nota explicativa, pocainta de repetare sau de «pasiunea absurdului».”