“Până și lectura are o funcție mitologică, nu numai pentru că înlocuiește rostirea miturilor în societățile arhaice și literatura orală, care se mai păstrează în comunitățile rurale din Europa, ci mai ales pentru că îi permite omului midern o „ieșire din timp”, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri (...) omul modern este proiectat, prin lectură, în afara duratei sale personale și integrat altor ritmuri, trăind într-o altă „istorie”.”

“Însă, în timp ce reflectă astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Și în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. De fapt, era un băiat.”

“Nihilismul pasiv, înțeles ca «declin și diminuare a spiritului» sau ca reacțiune și «împotrivire», este o înțelegere a faptului că valorile sunt total depășite dar și constatarea imposibilității acțiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de a crea o valoare nouă. Blazarea și inconsecvența îl fac să pactizeze cu lipsa de sens și scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului: «În sinele cel mai lăuntric: a nu ști încotro? Vidul. Încercarea de a-l depăși prin narcoză...» Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa noncombativitate («nu mai atacă»). Senină�tatea sa nu este câștigată printr-un conflict deschis, nu este consecința unor lupte interioare în care subiectul își depășește natura și ajunge la o liniște interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reușind să nu se abată de la directiva unei non-rezistențe pasive. Cu toate că știe că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de erastzuri ale suprasensibilului, de ficțiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conștiința, simulând o meta-realitate, ce înlocuiește evidența aneantizării universale, conform principiului «din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos».”

“Nimeni nu poate spune ce anume dă naștere unei cărti, și cu atât mai puțin cel care o scrie. Cărțile se nasc din ignoranță iar dacă trăiesc și după ce au fost scrise, asta se întâmplă numai și numai pentru că nu pot fi înțelese.”

“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, "viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.”