“În sfârșit, Alexandria.Alexandria, bob de rouă, nimb de nori albi, rază de soare limpezită în apele cerului, lăcaș al amintirilor înmuiate în miere și lacrimi.”

“Anularea prezentului în năpădirea amintirilor împrumută vieții un caracter de irealitate și de vis inutil.”

“O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.”

“...oamenii fericiți sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, își duc păpușile în brațe, le îmbracă și le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zaharul, iar când, în sfârșit, au căpătat bucățica de zahăr, o mănâncă cu poftă și strigă: ”Mai dă-mi!”...Fericite ființe!”

“Ceea ce numim cultură e în realitate un lung proces de selecție și de cernere.”

“A fost odată un tânăr prinț care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tânărul prinț îi dădu crezare.”