“Aer despartit de aercu o aripa de roz metal,striga rupt în suier si în vaierde-o potcoavade argint, de cal.Mor pilotii pe chitareînnorate, alungite-n vidcu elicele lovind în corzi barbaredînd cu pumnu-n porti ce se deschid.Între timp trag seara peste minedoborînd în somn helicoptere, vrabii,vulturi, avioane, nori de ploaie,parasute si lichide sabii,ce lovind în coasta mea, se-ndoaie...Între timp trag seara peste minesi despart cu trupul, - ora, ziua, lunasi ce-a fost el însusi, totdeauna.”

“Se ia o bucată de piatră.se cioplește cu o daltă de sânge,se lustruieșite cu ochiul lui Homer,se răzuiește cu raze.până cubul iese perfect.După aceea se sărută de nenumărate ori cubulcu gura ta,cu gura altorași mai ales cu gura infantei.După aceea se ia un ciocanși brusc se farîmă un colț de-al cubului.Toți,dar absolut toți zice-vor:-Ce cub perfect ar fi fost aceasta de n-ar fi avut un colț sfărîmat!”

“Nu pot sa sufar, suflet miscator,femeie care-mi izvoraste din coasta si-n pietre demelancolie, arzator, cu timpla dai,ca-n inima mea proastaPasul tau zvelt din glezna measa-l rupi nu pot sa sufar, nu, fara durereMi-e sufletul culcat pe colti de lupi.Devine locdunga subtire de tacere si de sub palma lata-a mea,umarul tau cu suierat de tren sesmulge-asurzitor spre-un tunel, spre vid, spre hau,spre-un chip neinventat, traind in viitorNu pot sa sufar, nu, sa treaca intre noi reci dorurilece le misti doar tu nici intimplarile caniste bivoli stinsi, greoi, si nici distantele sa treaca.Nu.”

“De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un omcare ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cumine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet caresă îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie degroază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimicilumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea maiteribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şiîntunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în eaînsăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntatăîntre nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută înparfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meueste moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru arenaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?”

“Însă, în timp ce reflectă astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Și în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. De fapt, era un băiat.”

“A lua în serios ceea ce toata lumea ia în gluma si a lua în gluma ceea ce toata lumea ia în serios e o tehnica traditionala de tatonare a întelepciunii, valorificata mai cu seama în ambianta Chinei taoiste.”

“Varia se teme sã nu ne îndrãgostim unul de altul si se þine toatã ziua de noi. Cu mintea ei strîmtã, ea nu poate înþelege cã noi suntem mai presus de dragoste, cã nãzuim sã ne ridicãm peste tot ce e meschin si trecãtor, peste tot ceea ce ne împiedicã sã fim liberi si fericiþi. Iatã adevãratul înþeles si þelul vieþii noastre: înainte! Nimic nu ne va opri sã ne urmãm calea spre steaua ce strãluceste aprinsã în depãrtare. Inainte, deci! Sã nu rãmîneti în urmã, prieteni...”