“Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sînt mai neaşteptate. Printre constelaţii şiroiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen – reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filosofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeţă, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertsmentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceaţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeu cel adevărat, al pruncilor lăsaţi – în sfîrşit – să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stînga.”

“Gîndurile se hărţuiesc între ele cîineşte, luptînd să cucerească postul de comandă. Cînd unul cade trăsnit se iveşte cu iuţeala fulgerului altul mai puternic şi-i ia locul. Pe cîmpul de bătălie mor în încăierare zeci şi sute de gînduri, pînă ce unul, născut din viaţa celorlalte şi chiar în timpul ostilităţilor, învinge şi pune mîna pe frîie. Cine va putea să descrie cîndva acest război tăcut, cu armele logicii, ale intuiţiei sau învăţătura experienţei care se sfîrşeşte ca să reînceapă iarăşi de pe aceleaşi poziţii sau de pe altele, fără a conteni vreodată?”

“Visam să ajung la Polul Nord şi în Antarctica, pe urmele lui Nansen şi Amundsen, dar o făceam stând lipit cu spatele de o sobă de teracotă caldă.”

“De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un omcare ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cumine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet caresă îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie degroază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimicilumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea maiteribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şiîntunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în eaînsăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntatăîntre nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută înparfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meueste moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru arenaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?”

“Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avîntprin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimicîmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închinprin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc înaceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul înfantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acestdrum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nuexistă popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”