“Azi a venit un pacient cu barbă roşcată, ochi albaştri, un albastru diluat, cenuşiu. Se uita ca un câine umil la mine. L-am întrebat cum îl cheamă. N-a răspuns nimic. "Cum te cheamă?" am repetat. Tăcere. Se uita la mine, cu ochi ficşi, goi. Mi s-a făcut frică. M-am stăpânit, să nu vadă. Şi ca să-mi dau curaj am strigat la el. "Cum te cheamă?" Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. "Cum te cheamă?" am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe uşă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înţeles şi m-am întors. "Ce-ai zis?" "Nu sunt nebun", bâigui el. "Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?" Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat acelaşi lucru. "Nu sunt nebun". Am ieşit şi i-am scris pe fişă: "Monomaniac cu tendinţă schizofrenică. De urmărit îndeaproape".”

“Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".”

“Cînd ne atinge într-un fel sau altul direct, moartea arată ceea ce este de fapt: un scandal. Atunci, în sfîrşit, ne dăm seama că nu există moarte normală, nici măcar cînd omul îşi dă sufletul cu un suspin la o vîrstă respectabilă, şi că morţile revol¬tătoare nu se mai ascund în haine de călugăriţă, venită, chipurile, de la Dumnezeu, ci ţopăie neruşinate, silindu-ne să întoarcem privirea. Sînt vinovat oare că n-am avut tăria să mă uit? Nu din pudoare n-am făcut-o, ci dintr-o neputinţă împotriva căreia n-am fost în stare să lupt. Cel mai important lucru mi se părea atunci să nu mai simt nimic, să mă cufund într-o nesimţire salva¬toare şi am făcut asta cu o spaimă pe care n-am încercat s-o combat, era inutil.”

“Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”

“Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins:― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă”

“Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...”

“Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.”