“Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluți ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită și n-are momente de slăbiciune. El e orb și implacabil. (. . .) El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă și fără să te urască...”

“Deştept poţi să pari fără să fii, dar dacă nu eşti un prost autentic, te dai de gol.”

“Dacă eşti deştept, trăieşti fără să te mai gândeşti la nimic. Ca păduchii. Sau ca broaştele. Atunci nu ţi se mai întoarce stomacul pe dos.”

“Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.”

“Azi a venit un pacient cu barbă roşcată, ochi albaştri, un albastru diluat, cenuşiu. Se uita ca un câine umil la mine. L-am întrebat cum îl cheamă. N-a răspuns nimic. "Cum te cheamă?" am repetat. Tăcere. Se uita la mine, cu ochi ficşi, goi. Mi s-a făcut frică. M-am stăpânit, să nu vadă. Şi ca să-mi dau curaj am strigat la el. "Cum te cheamă?" Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. "Cum te cheamă?" am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe uşă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înţeles şi m-am întors. "Ce-ai zis?" "Nu sunt nebun", bâigui el. "Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?" Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat acelaşi lucru. "Nu sunt nebun". Am ieşit şi i-am scris pe fişă: "Monomaniac cu tendinţă schizofrenică. De urmărit îndeaproape".”

“Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale...”

“Există o limită a rezistenţei în fiecare. Când e atinsă, nu mai ai poftă să te justifici.”