“Destinul lucrează prin amănunte.”

“E o îndrăzneală să-i judeci pe alții când tu însuți n-ai fost decât o marionetă a fricii, dar, din întâmplările prin care am trecut, am învățat că, pentru a se opune răului, omul trebuie să înceapă prin a se teme de răul din el.”

“Adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură.”

“Ştiu că mărturisirile prea sincere par scandaloase. Mulţi s-au învăţat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar când le spui prea direct ce ai de spus. Nu le convine. Preferă să audă totul ca prin vată. Atunci rămân liberi să reacţioneze cum vor, inclusiv să se comporte ca şi când n-ar fi auzit...”

“Laura mă trăgea îndărăt fără să-şi dea seama că drumul meu ducea înainte, spre împlinirea şi distrugerea mea totală. Cei care ne iubesc se încăpăţînează uneori să ne salveze, vrîndu-ne altfel decît suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingraţi. Am adormit cu hotărîrea de a mă feri de Laura.”

“Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”