“După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.”

“Numai într-un film despre junglă am mai văzut o asemenea linişte în faţa morţii. Arborii creşteau imenşi, dar trăiau numai cei care izbuteau să-şi facă loc cu crengile pentru a ajunge la lumină. Ceilalţi mureau deoarece, deasupra, copacii victorioşi îşi uneau frunzişurile şi nu mai per¬miteau nici unei raze să coboare. Pentru ca să apară un copac trebuia să moară unul din cei vii. Şi cu ce necruţătoare simplitate se întîmpla asta! Fără bocete şi fără spaime. În golul fiecărei morţi reîncepea, liniştită, viaţa. A fost prima oară cînd m-am gîndit că moartea este un aliment. Că viaţa digeră moartea şi o preface în viaţă. Aşa cum florile care cresc în noroi prefac duhoarea noroiului în parfum. Şi ce dacă parfumul se întoarce înapoi în duhoare? În această catastrofă o altă floare îşi va deschide petalele tremurînde. Numai noi înţelegem greu, din egoism, o lege pe care copacii din junglă o respectă cu o linişte de catedrală.”

“Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins:― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă”

“Visam să ajung la Polul Nord şi în Antarctica, pe urmele lui Nansen şi Amundsen, dar o făceam stând lipit cu spatele de o sobă de teracotă caldă.”

“Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".”

“Aş vrea să-ţi vorbesc într-o zi despre conştiinţa cosmică. Dacă ar trebui s-o asemănăm cu ceva, viaţa e ca un rîu care se varsă în mare. În clipa cînd se varsă în mare, rîul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat pînă atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”

“Cea mai mare ciudăţenie a lui Victor era că ţinea ascuns sub pernă un dicţionar vechi din care tăia zilnic un cuvânt. Cuvintele tăiate nu le mai folosea. Când vorbea, frazele lui erau eliptice. Nu supăra pe nimeni, stătea lipit de tăcerea lui ca lichenii de stânci şi de abia azi înţeleg că, neavând curaj să se sinucidă, Victor alesese o formă mai suportabilă de a se obişnui cu moartea, treptat, învăţând să devină mut.”