“Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă.”

“Numai într-un film despre junglă am mai văzut o asemenea linişte în faţa morţii. Arborii creşteau imenşi, dar trăiau numai cei care izbuteau să-şi facă loc cu crengile pentru a ajunge la lumină. Ceilalţi mureau deoarece, deasupra, copacii victorioşi îşi uneau frunzişurile şi nu mai per¬miteau nici unei raze să coboare. Pentru ca să apară un copac trebuia să moară unul din cei vii. Şi cu ce necruţătoare simplitate se întîmpla asta! Fără bocete şi fără spaime. În golul fiecărei morţi reîncepea, liniştită, viaţa. A fost prima oară cînd m-am gîndit că moartea este un aliment. Că viaţa digeră moartea şi o preface în viaţă. Aşa cum florile care cresc în noroi prefac duhoarea noroiului în parfum. Şi ce dacă parfumul se întoarce înapoi în duhoare? În această catastrofă o altă floare îşi va deschide petalele tremurînde. Numai noi înţelegem greu, din egoism, o lege pe care copacii din junglă o respectă cu o linişte de catedrală.”

“Nu putem trăi în conflict cu noi înşine.”

“Pentru că nu putem trai in conflict cu noi înșine...”

“A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.”

“După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.”

“E o îndrăzneală să-i judeci pe alții când tu însuți n-ai fost decât o marionetă a fricii, dar, din întâmplările prin care am trecut, am învățat că, pentru a se opune răului, omul trebuie să înceapă prin a se teme de răul din el.”