“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul României. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că România nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică.”

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...”

“Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoşului. Era atît de sincer, de plin de elan, îneît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. în mod vădit, are ceva de comunicat, deşi registrul lui rămîne acelaşi şi nu pare să-şi schimbe formula. Şi ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realităţi şi să exprime un mesaj. Nu poţi să crezi că-i vorba de un simplu exerciţiu.”