“Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poți să iubești, să visezi, să regreți. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.”

“Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.”

“Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins:― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă”

“Aş fi vrut s-o fac să priceapă problema mea; faptul că mă născusem fără nicio vocaţie, dar cu o mare şi dureroasă ambiţie, mă împinsese să intru în conflict cu propria mea neputinţă, mă adusese în situaţia să mă revolt împotriva destinului meu, iar în această revoltă nu mă puteam bizui decît pe imaginaţia mea înfierbîntată; deci, n-aveam cum să trăiesc în linie dreaptă; îmi lipseau şi forţa care e necesară pentru asta şi resemnarea care te ajută să fii un vierme autentic, împăcat cu toate. Dar cum să explici cuiva că nu doreşti să fii izbăvit? Pentru mine exista o singură cale, să fiu cît mai bolnav. Drum înapoi nu mai era.”

“Numai într-un film despre junglă am mai văzut o asemenea linişte în faţa morţii. Arborii creşteau imenşi, dar trăiau numai cei care izbuteau să-şi facă loc cu crengile pentru a ajunge la lumină. Ceilalţi mureau deoarece, deasupra, copacii victorioşi îşi uneau frunzişurile şi nu mai per¬miteau nici unei raze să coboare. Pentru ca să apară un copac trebuia să moară unul din cei vii. Şi cu ce necruţătoare simplitate se întîmpla asta! Fără bocete şi fără spaime. În golul fiecărei morţi reîncepea, liniştită, viaţa. A fost prima oară cînd m-am gîndit că moartea este un aliment. Că viaţa digeră moartea şi o preface în viaţă. Aşa cum florile care cresc în noroi prefac duhoarea noroiului în parfum. Şi ce dacă parfumul se întoarce înapoi în duhoare? În această catastrofă o altă floare îşi va deschide petalele tremurînde. Numai noi înţelegem greu, din egoism, o lege pe care copacii din junglă o respectă cu o linişte de catedrală.”

“Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...”

“De ce ţin oare oamenii să se dezvinovăţească pentru faptul că nu sunt destul de ticăloşi?”