“Surâd. În viaţa mea domneşte ordinea. Aproape ca în cimitire.”

“Aş vrea să-ţi vorbesc într-o zi despre conştiinţa cosmică. Dacă ar trebui s-o asemănăm cu ceva, viaţa e ca un rîu care se varsă în mare. În clipa cînd se varsă în mare, rîul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat pînă atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”

“De citit, citeam la întîmplare, pe apucate, şi n-am studiat nimic serios. Singura mea specialitate adevărată era plictiseala pe care mi-o provoca învăţătura sistematică. Îmi pregăteam însă cu grijă totdeauna cîteva citate pe care la momentul oportun le debitam ca din întîmplare, ca să forţez o impresie favorabilă; şi au fost cîţiva profesori care s-au lăsat înşelaţi, ba chiar au văzut în mine o speranţă, ceea ce mă făcea să rîd în sinea mea cu recunoştinţă deoarece, sărmanii de ei, îmi dădeau fără voie încredere în capacitatea mea de escroc; cel puţin la acest capitol nu eram cu desăvîrşire mediocru; învăţasem ceva din războiul cu tata, din lecţia dură a şcolii de corecţie şi din ipocrizia bine însuşită la spital. Azi nu mă mai mir decît de curajul şi luciditatea cu care am constatat atunci că nu eram bun de nimic. Cum am ajuns să-mi pierd ulterior această luciditate e aproape o taină pentru mine. La Belle Arte îmi spuneam aproape cu satisfacţie: "Avantajul meu faţă de ceilalţi mediocri, şi slavă Domnului nu sînt deloc singur, e important: eu ştiu! De aceea ei vor fi mereu în inferioritate faţă de mine". Şi totuşi am uitat asta. Singura explicaţie pe care mi-o dau e că în orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial.”

“După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.”

“Numai într-un film despre junglă am mai văzut o asemenea linişte în faţa morţii. Arborii creşteau imenşi, dar trăiau numai cei care izbuteau să-şi facă loc cu crengile pentru a ajunge la lumină. Ceilalţi mureau deoarece, deasupra, copacii victorioşi îşi uneau frunzişurile şi nu mai per¬miteau nici unei raze să coboare. Pentru ca să apară un copac trebuia să moară unul din cei vii. Şi cu ce necruţătoare simplitate se întîmpla asta! Fără bocete şi fără spaime. În golul fiecărei morţi reîncepea, liniştită, viaţa. A fost prima oară cînd m-am gîndit că moartea este un aliment. Că viaţa digeră moartea şi o preface în viaţă. Aşa cum florile care cresc în noroi prefac duhoarea noroiului în parfum. Şi ce dacă parfumul se întoarce înapoi în duhoare? În această catastrofă o altă floare îşi va deschide petalele tremurînde. Numai noi înţelegem greu, din egoism, o lege pe care copacii din junglă o respectă cu o linişte de catedrală.”

“Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.”

“Orice bărbat care-l invidiază pe Don Juan are, după părerea mea, o mentalitate de bordel. Nu vede în misterul dragostei decât un pat.”