“Substituirile risipisera oare senzatia absentei trupului, despre care vorbea la început? Câtusi de putin. Ea continua sa simta, din cauza persistentei pierderii proprioceptiunii, ca trupul ei e mort, nereal, ca nu este al ei - nu poate pune stapânire pe propriul ei trup. Nu stie cum sa descrie aceasta stare, gaseste doar analogii derivate din alte simturi: «Simt ca trupul meu e orb simut fata de el însusi... nu are simtul de sine» - acestea sunt vorbele ei.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”

“Incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. La început ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care ai primit-o este vesnica. Apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie, scurta de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. Abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu imprumut. Pe care trebuie sa incerci sa-l meriti.”

“Irene mai avea o banuiala: ca-si tinea in cap dorul de-acasa mic, facut ghem,ca nu cumva sa-l recunoasca. Ca atunci cand aparea, il reprima.Si ca, pentru a-si sufoca simturile,aseza pe ele cladiri intregi din gandurile ei.”

“Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.”