“Până atunci nu ştiusem ce înseamnă să alergi după un fluture, să mângâi o lăcustă verde, să prinzi un bărzăun, să asculţi viersul cântătoarelor în largul lor necuprins, greierul nevăzut în pâcla înserărilor învrăstându-şi ţârâitul cu îndepărtatul caval al ciobanului, să vezi albine ieşind de-a-ndăratelea dintr-o floare, habar n-aveam de înfiorarea pe care o încearcă inima atunci când trupul ţi-e mângâiat de alintările molcome ale vânturilor de vară, care hoinăresc pe întinsul lanurilor.”

“Ilie e fratele meu nu fiindcă ne tragem din acelaşi tată, ci pentru că trăim în aceleaşi păduri. Şi tu, tu ai să fii fiul şi fratele nostru, pentru că eşti vrednic să fii: ca şi nouă, ţi-e drag vîntul care-ţi biciuie obrajii; calul care zboară spre mîntuire; flinta care seamănă moarte în duşmanul nemernic; vinul bun, friptura în sînge, o lulea bună şi mîna omului răzvrătit. Mai tîrziu ai să mai dai peste o bucurie, pe care ţi-o dă femeia şi care face cît toate la un loc. În ziua aceea sîngele ţi se va tulbura, şi mult rău vei face în jurul tău. Dar răul, ca şi binele sînt două forţe ale aceleiaşi vieţi, şi viaţa prea puţin se sinchiseşte de ce gîndim noi sau de ce ne place. Pentru ea, durerea şi bucuria sînt două părţi din care poate bate acelaşi vînt orb. Mînă-ţi barca aşa cum poţi, trăieşte şi mori.”

“[...] la noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine, năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arăta musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta: am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţâia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese.”

“O, frumosul și tristul Liban! Cînd mă gîndesc la anul petrecut acolo, mi se-mbată inima de bucurie, dar și sîngerează în același timp!... Ghazir... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu Harmon!... Și tu, Malmetein!... Și voi, cedrilor cu brațe lungi, brațe de frate, ce parc-ați vrea să-mbrățișați pămîntu-ntreg!... Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi grămădiți într-o crăpătură de stîncă, să îmbiați de-acolo călătorul rătăcitor cu roadele voastre zemoase!... Și tu, Mediterană, care te dai voluptoasă, dezmierdărilor zeului tău înfocat și care-ți așterni nesfîrșirea neprihănită sub ferestrele sărmanelor căsuțe libaneze, așezate una peste alta, cu fața la infinit!... Vă spun rămas bun tuturora!... N-am să vă mai văd, dar ochii mei vor păstra în veci lumina voastră blândă, fără pereche!... În amintirea mea, lumina asta-i terfelită... Viața n-a îngăduit ca bucuria să-mi fie deplină... Dar, Doamne, cînd oare ne dăruie viața o bucurie deplină?”

“Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni. Răul piere în aceeaşi clipă cu moartea celui care l-a săvârşit, binele continuă să-şi reverse strălucirea şi după dispariţia celui drept.”

“Nu puţine întâmplări te întorc pe dos, te obligă să te învârţi în jurul tău. Alergi încercând să prinzi ceva, o bucăţică de certitudine; mai există zile în care vezi lumea până-n adâncurile ei, şi tocmai asta te derutează, te lasă descoperit, nu poţi, orice ai face, să dai de un capăt, să ai ceva sigur. Atunci te revolţi pe propriile-ţi simţuri, te doare că eşti o fiinţă măruntă, neputincioasă, îţi doreşti să fii copac, piatră, apă, nisip, orice, dacă forţa nu-ţi este dată, iar raţiunea şi inteligenţa nu folosesc cine ştie cât sau nu le pot adapta... Până la urmă îţi cauţi un mijloc pentru a uita, a amâna!”

“Atunci când îţi vine gândul să te duci în lume (la vale) să o iei la deal, la pădure, căci acolo nu ai cu ce te sminti - "cu ce te sminteşte pe tine un copac sau o tufă?" - pe când în lume câte nu vezi şi auzi.”