“Cred ca am gresit, ca am pierdut, intr-un anumit moment, legatura cu femeia pe care o iubeam. Iar acum nu am nevoie decat de-o harta, vreau sa ma duc la ea”

“Convingerea mea este ca artistul nu are nevoie de liniste sufleteasca si de calm. Trebuie sa fie intr-un surd conflict sau intr-o permanenta stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat in seama. Cind aud atitea indemnuri pe la televiziune si radio, "Sa gindesti pozitiv!", spun: "Sunteti niste prosti!". Ma enerveaza teribil aceste indemnuri. E nevoie de starea conflictuala, de neprevazut, care te duce, prin intimplare si printr-un mecanism pe care nu-l stapinesti, la realizari palpabile. Ce e aia, "Gindeste pozitiv si stai linistit!"? Trece viata pe linga tine...”

“Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Credeam ca vrea sa calatoreasca, dar imi spune adevaruri pe care le stiu deja, ca nu e nevoie sa plece de pe insula ca sa vada lumea, ca are destule mari si orase in minte. Daca e asa, daca toti le avem, atunci poate ca lumea aceasta, luna si stelele sunt si ele plasmuiri ale mintii, insa ale unei minti cu o deschidere mai larga decat a noastra. Chiar daca cineva ma gandeste, sunt liber sa fac ce vreau. Nu poate fi precum sahul universul acesta care parca s-a gandit la toate, ci mai degraba ca un teatru cu decoruri miscatoare, unde putem trece si prin pereti, daca vrem, dar nu o facem. Caci ramanem fideli propriului sentiment al dramaticului.” (pag 148)”

“Incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. La început ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care ai primit-o este vesnica. Apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie, scurta de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. Abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu imprumut. Pe care trebuie sa incerci sa-l meriti.”