“Nesimtitul veritabil se exprima raspicat, întrerupe, confisca atentia auditoriului, taie macaroana si nu e interesat de punctul de vedere al celorlalti. Conteaza el si numai el. Orice tentativa de sustragere a aproapelui e sanctionata drastic siimediat. Nesimtitul abhora clipele dubitative, deplânge ifosul patetic alrevoltatului de lânga el si militeaza pâna în pânzele albe pentru rasteala,ciorovaire sau insulta. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) si te someaza sa i te alaturi. Vorbeste fara sa filtreze, iar pentru asta asteapta complimente si admiratie. Nu se prezinta niciodata, presupunând ca-lcunosti. Este locvace, pisalog si afiseaza de fiecare data o deplina indiferenta fata de ceea ce-l înconjoara.”

“Pe linia unei sinonimii dictate mai degraba de palpitul vietii de zi cu zi decât de acribia semantica, nesimtitul e totuna cu badaranul, mojicul, topârlanul (însotit de ruda dumisale apropiata, toapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestiva, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al caror numitor comun estevoluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit. Rostul acestor termeni? Sa ne atraga atentia ca nesimtitul e o alcatuire stridenta, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu si de a nu se replia niciodata. El e întotdeauna în apele lui, fara sa cunoasca stinghereala. Nesimtitul nu roseste, fiindca e nepregatit genetic pentru o asemenea abatere pigmentara. Mediul lui optim e spatiul public, unde îsi da imperturbabil adevarata masura. Acomodant, niciodata în pana când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liana si sâcâitor ca sciatica, nesimtitul stie sa valorifice toate fisurile prin care se poate furisa în tesutul social. El are stiinta fructificarii insinuante. Nu te cotropeste frontal si decisiv, ci te învaluie alunecos, pâna când îti devine vecin sau îti sufla în ceafa. Nesimtitul se comporta ca un virus cu tabieturi, obsesii si manii. Îi lipsesc, în schimb, simtul masurii si urbanitatea elementara. Daca le-ar fi avut, cartea de fata n-ar fi fost scrisa.”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”

“In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.”

“... dupa ce a trecut o linie interzisa pentru el, incepe sa nu i se mai para nimic sfant pe lume, de parca ceva-l impinge sa sara peste orice fel de legalitate si putere si sa se delecteze cu libertatea cea mai neinfranata ...”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”