“Pe lânga gesticulatia ca acompaniament al vorbirii, nesimtitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine statatoare. Încarcatura lor e cu atât mai nociva cu cât totul are loc în public. Nesimtitul detine arta surprizelor consternante. El se descalta în tren, fumeaza în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeste între replici la teatru, îsi suge maselele la Ateneu, îsi pipaie prietena pe întuneric la film, eructeaza plenar dupa dejun si se sterge la gura fie cu fata de masa, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denota nu doar lipsa de educatie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se afla întâmplator în preajma. Cei mai multi nesimtiti stiu ca nu au voie sa faca anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistentei, pentru oripilarea ei amuzata. Nesimtitul se hraneste din stinghereala celorlalti si gaseste în ea îndemnul de a fi nesimtit si cu alte prilejuri. Asa cum pofta vine mâncând, jubilatia nesimtirii sporeste cu fiecare gest care iese din norma si-i perplexeaza pe martori.”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”

“Pe linia unei sinonimii dictate mai degraba de palpitul vietii de zi cu zi decât de acribia semantica, nesimtitul e totuna cu badaranul, mojicul, topârlanul (însotit de ruda dumisale apropiata, toapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestiva, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al caror numitor comun estevoluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit. Rostul acestor termeni? Sa ne atraga atentia ca nesimtitul e o alcatuire stridenta, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu si de a nu se replia niciodata. El e întotdeauna în apele lui, fara sa cunoasca stinghereala. Nesimtitul nu roseste, fiindca e nepregatit genetic pentru o asemenea abatere pigmentara. Mediul lui optim e spatiul public, unde îsi da imperturbabil adevarata masura. Acomodant, niciodata în pana când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liana si sâcâitor ca sciatica, nesimtitul stie sa valorifice toate fisurile prin care se poate furisa în tesutul social. El are stiinta fructificarii insinuante. Nu te cotropeste frontal si decisiv, ci te învaluie alunecos, pâna când îti devine vecin sau îti sufla în ceafa. Nesimtitul se comporta ca un virus cu tabieturi, obsesii si manii. Îi lipsesc, în schimb, simtul masurii si urbanitatea elementara. Daca le-ar fi avut, cartea de fata n-ar fi fost scrisa.”

“Un nesimtit bucurestean expediat în Oradea ar putea descoperi aici surprize greu digerabile. Exista sclifositi prevenitori, care practica o discriminare abuziva si îngaduie accesul în vehicul pe criterii iesitedin uz: vârsta, sex, eventual betesuguri trupesti. Fiind vorba tot de creaturi de la bunul Dumnezeu lasate, acesti indivizi jalnici, hraniti cu perfuziile unei nostalgii culpabile, nu pot fi lichidati si nici macar închisi în rezervatii. În fatalor, nesimtitul are o singura varianta: actiunea directa. Ea se comprima într-o formula fara echivoc: darea de buzna. Nesimtitul e cel care, prin puterea exemplului, îi supune pe pasageri unei pedagogii simple, dar de o somptuoasa utilitate. Într-un autobuz nu se suie, ci se navaleste. Stilistica momentului trebuie sa aiba ceva de meleu rugbistic, de caft pe maidan, de îmbulzeala ceausista la tejghea, când vânzatoarea le anunta celor o suta de soimi ai cozilor ca mai erau doar treizeci de pachete cu gâturi si gheare de pui. Accesul în mijlocul de transport respecta o lege naturala, cu ecouri darwiniene: the survival of the fittest5. Primii urcati suntplavanii musculosi, liceenii cu viteza de reactie, haidamacii cu palma câtcazmaua si ceafa încretita ca blana de sharpey. Ei îsi asigura întâietateadistribuind galant ghionturi care disloca fulgerator, maturând din caleconcurenta fragila, calcând apasat pe bombeuri si principii. Li se alaturasporadic câte o gospodina teribila, gata sa preschimbe plasa cu morcovi înarma alba si umbrela în sulita. Asaltul treptelor se face icnit, iar cândargumentele fizice nu ajung, e loc oricând pentru un îndemn categoric —«Da-te, fa, la o parte ca-mi iei aerul!» — sau o constatare dusmanoasa: «Te cauta moartea pe-acasa si tu te plimbi pe benzina statului». În cazurilespeciale, ceea ce nu se poate regla din limbaj sau bicepsi îsi gasesterezolvarea printr-o flegma bine tintita, pe pantofii sau între ochii cârtitorului.”

“Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.”

“Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?”