“Mireasma fanului uscat si curgerea domoala a apei trezira in el dorinta de a se culca intr-o claie de fan proaspat, intr-un sopron singuratic, departe de autostrazile zgomotoase, in spatele vreunei ferme linistite, sub vreo moara veche de vant, care sa vuiasca lin, cu vuietul anilor ce trec. Ar sta treaz toata noaptea in sopronul acela, ascultand zvoana departata a jivinelor, ganganiilor si copacilor, freamatul si forfota lor marunta.”

“Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.”

“In ziua aceea, anul era batran de tot. Inconjurat de mustrarile si grosolaniile celor ce-l defaimau, isi urmase rabdator drumul, facadu-si constiincios datoria. Primavara, vara, toamna, iarna. Strabatuse crugul ce-i fusese harazit si acum isi culca ostenit capul, asteptand sa moara. Lipsit de nadejdi, de dorinte si de fericire, dar aducand altora multe bucurii, in ziua mortii sale el ii ruga pe oameni sa-si aduca aminte de zilele lui de truda si de ceasurile sale de suferinta si sa-l lase sa moara in pace.”

“La citeva luni dupa intoarcerea sa, incepuse sa imbatrineasca atit de repede si intr-un chip atit de nelinistitor, incit in curind fu privit ca unul dintre acei strabunici inutili care se foiesc ca niste umbre prin odai, tirindu-si picioarele, amintindu-si cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, si de care nimanui nu-i mai pasa si nici nu-si mai aminteste de ei pina in ziua cind ii gaseste morti, in zori, in patul lor.”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”

“Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume,ca apoi sa uite cu totul de ele.La fel se intampla si in arta.Eticheteaza un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la ca la o fiinta umana care picteaza”