“[...] De ce respinge Nietzsche acest principiu al durerii? Nu doar pentru că deontologia voinţei de putere trebuie să suplinească metafizca durerii – voinţa de putere fiind, astfel, mai universală şi mai caracteristic umană, ceea ce este deja discutabil. Ci pentru că o viaţă orientată spre durere, spre lipsa de sens şi de scop, care sunt descrise de Schopenhauer şi care revin în existenţialism ar contrazice efectiv teza eternei reîntoarceri. Marea afirmaţie, sentimentul că poţi să-ţi trăieşti de un număr infinit de ori, fără a schimba nimic în ea, este anulată de constanta experienţă a durerii, care ar transforma eterna reîntoarcere într-o pedeapsă infinită şi într-un infern mai impresionant decât cel din descripţia lui Dante. Desigur, eterna reîntoarcere presupune o devenire interioară, care ajută individul să-şi transforme viaţa în opera de artă, ce merită reiterată la infinit. Dar individul este lipsit de putere atâta timp cât durerea este principiul suprem. Deci Nietzsche trebuie să respingă teza durerii, pentru care avea afinitate psihologică, ca să facă loc ideilor sale principale. O filosofie care explică totul prin durere – pesimismul – merge împotriva vieţii. Filozofia prin care suntem învăţaţi să evităm programatic durerea – hedonismul – este, de asemenea decadentă. Cu toate acestea, o viaţă în interiorul durerii lasă destul de puţin loc voinţei de putere sau supraumanităţii. O durere constantă îţi iroseşte viaţa, o maladie progresivă (de care a suferit şi Nietzsche, după toate probabilităţile) te trăieşte. O viaţă în care suferinţa primează este, lăsând la o parte aportul cultural, eventualul rafinament, un argument împotriva vieţii. Imediatul durerii îi dă dreptate lui Schopenhauer – durerea nu poate fi un «obstacol» atunci când te paralizează. Nu doar imediatul durerii vorbeşte împotriva lui Nietzsche, ci şi o oarecare valoare imuabilă a durerii: faptul că se hrăneşte din sine însuşi, se autoalimentează, asemenea focului din iad care nu poate fi stins, descris de mistici. Concluzionând, durerea este un principiu la fel de esenţial ca voinţa de putere. Voinţa de putere acoperă un complex de idei şi manifestări, princare este evidenţiat proiectul unei construiri existenţiale, iar durerea pune în chestiune însăşi utilitatea şi sensul existenţei. In plus, durerea este cel mai un perfecţionist artist: ea şlefuieşte, taie în carne vie, ordonează, articulează – în aşa fel încât ceea ce este profund îi datorează existenţa. Întrebarea utilitaristă, pe care Nietzsche ar respinge-o ca patologică, este dacă frumuseţea şi profunzimea îşi merită preţul şi dacă nu, atunci mai bine ele nu ar fi existat. Cred că această chestiune trebuie filtrată prin filtrul propriei noastre individualităţi, pentru a da fiecare răspunsul. Simplificând, conflictul este similar dualităţii dintre ignoranţă tihnită şi inteligenţă anxioasă. Avem aici un posibil răspuns prin dialectica dintre ultimul om şi supraom.”